Curs de teatru si dezvoltare personală pentru copii de 8-10 ani

Ecranul nu e atrăgător degeaba. Dă poveste, emoție, surpriză și un sentiment de competență, imediat și fără efort. Ca să concureze cu el, o activitate trebuie să dea aceleași lucruri, nu doar să le interzică. Exact asta facem la atelier: poveste, emoție, surpriză, râsete, doar că el e înăuntrul lor, nu se uită la ele. Două ore pe săptămână în picioare, cu alți copii, fără telefon, și cu ceva de povestit acasă la final. Nu dispare telefonul din viața lui, dar apare ceva care concurează serios cu el.

La școală grupurile sunt formate din clasa întâi și e greu să intri în ele. Un copil care nu are un context în care să colaboreze cu alții nu are de unde să înceapă. La atelier tot ce facem e în echipă, perechile se schimbă intenționat ca fiecare să lucreze cu fiecare, și avem ceva ce școala nu are: un proiect comun care iese sau nu iese în funcție de toți. Grupa e mică și stabilă, aceiași copii, în fiecare săptămână, un an întreg. Pentru un copil care nu leagă ușor prietenii, asta e diferența.

Un copil tachinat pierde două lucruri deodată: siguranța și imaginea despre el. Al doilea e mai greu de reparat, pentru că rămâne și după ce tachinarea se oprește. La atelier regula e explicită din prima zi: nimeni nu e luat în râs. Se râde de situații, niciodată de un copil. E un grup nou, în care nu vine cu eticheta lipită de colegii de la școală, deci poate începe de la zero. Și lucrează pentru ceva comun cu ceilalți, care e cel mai rapid mod de a fi acceptat.

Pentru că acasă nu e evaluat, iar în public simte că e. Nu e o contradicție, e aceeași frică de a fi judecat, exprimată în două contexte. Îl scoatem treptat, în pași mici, în fața unui grup care i-a devenit deja familiar, și nu îi cerem niciodată să facă din prima ce nu poate. După câteva luni, părinții îmi spun aceeași propoziție: nu îmi vine să cred că s-a oferit el la serbare.

Improvizația e joc fără text dinainte. Nu îți dă timp să calculezi răspunsul corect, deci copilul se obișnuiește să reacționeze la ce se întâmplă, nu la ce a pregătit. De aici vine dezinvoltura, adică felul relaxat de a fi în fața oamenilor, care nu se învață din cărți. În plus, improvizația se rupe dacă nu asculți ce a spus celălalt, deci e singurul exercițiu în care a asculta e obligatoriu, nu recomandat.

A înțeles, de undeva, că valoarea lui se măsoară în rezultat, așa că evită tot ce ar putea produce un rezultat prost. Din afară pare lene sau lipsă de interes, dar e frică. La teatru greșeala e parte din joc, nu abatere de la el. Facem exerciții în care ce iese prost devine amuzant pentru toată lumea, și în care singura regulă e să nu te oprești. Copilul capătă o experiență pe care mulți copii nu o au nicăieri altundeva: aceea că se poate merge mai departe după o greșeală.

Depinde ce vrei să antrenezi. Sportul dezvoltă fizicul, engleza și robotica dezvoltă mentalul, teatrul și improvizația dezvoltă emoționalul și socialul. La 8-10 ani copilul intră în etapa în care contează enorm ce cred ceilalți despre el, și tocmai partea a treia îi lipsește cel mai des. Teatrul e singura activitate în care se lucrează în același timp vocea, corpul, emoția, ascultatul și colaborarea, toate în fața cuiva.

Un rol nu se învață citind de zece ori, se învață legând replica de o acțiune și de o intenție, iar asta e cel mai bun antrenament de memorie pentru un copil. Concentrarea vine din altceva: un exercițiu de teatru se rupe imediat dacă unul dintre copii nu mai e atent, deci atenția nu e cerută, e necesară. Efectul se vede la teme și la lecțiile care cer răbdare.

La Șoseaua Iancului 48, Parter, Sector 2, București, într-o sală cu scenă adevărată. Pentru vârsta asta avem unsprezece grupe, în zile și la ore diferite. O ședință pe săptămână, maximum 12 copii în grupă. Prima ședință este gratuită, prin invitație, și valorează 150 de lei.