Curs de teatru și dezvoltare personală pentru copii de 5-7 ani

Da, și e cel mai frecvent motiv pentru care vin părinții la mine. La 5-7 ani timiditatea vine aproape întotdeauna din teama de a fi judecat. Nu o rezolvi spunându-i copilului să nu mai fie timid, pentru că nu îi dai nimic de făcut. La atelier îi dăm ceva de făcut. Începem din cerc, unde toată lumea vorbește pe rând și nimeni nu e privit singur. Apoi în perechi, unde are un partener, nu un public. Apoi cu un rol, în spatele căruia e mai ușor decât să fii tu însuți. Abia mult mai târziu, singur în fața celorlalți. Grupa are maximum 12 copii, deci nu se pierde în mulțime și nici nu e copleșit de ea.

Depinde ce vrei să dezvolți, pentru că activitățile nu fac același lucru. Sportul dezvoltă fizicul. Engleza, matematica sau robotica dezvoltă mentalul. Teatrul și improvizația dezvoltă emoționalul și socialul: cum îți spui emoția, cum vorbești în fața oamenilor, cum asculți, cum colaborezi. La un copil retras, partea a treia e cea care lipsește, și e singura care nu se face nici la școală, nici acasă. Teatrul e și singura activitate în care materia de studiu e chiar copilul, împreună cu alți copii.

Sportul e foarte bun și îl recomand. Dă mișcare, disciplină și grup. Dar la un copil timid are o limită: sportul măsoară și compară permanent, iar copilul care se teme să nu greșească se poate retrage și mai mult. La teatru nu există rezultat greșit și nu există clasament. Copilul intră de zeci de ori în situația de care se teme, într-un loc în care nu se poate întâmpla nimic rău. Ideal ar fi amândouă. Dacă alegi una singură și problema e curajul de a fi văzut, teatrul lucrează direct pe ea.

E o problemă de corp, nu de cunoștințe. Când copilul simte că e privit și evaluat, respirația se scurtează și memoria de lucru se închide. Degeaba repetă acasă, pentru că acasă nu îl privește nimeni. La atelier antrenăm exact situația, în doze mici și dese: copilul stă în fața grupului de zeci de ori pe an, fără notă și fără greșeală posibilă. Lucrăm respirația, pentru că vocea se sparge când respirația e scurtă. Lucrăm ce faci cu mâinile și unde te uiți. Și lucrăm ce faci după ce ai greșit, partea pe care nu o învață nimeni la școală. Emoția nu dispare, dar nu îl mai blochează.

Da. Volumul e un obicei, nu talent. Un copil care nu a fost niciodată pus să fie auzit de la zece metri nu are de unde să știe cum se face. Lucrăm dicție, respirație și volum ca exerciții, nu ca îndemnuri, pentru că vorbește mai tare nu funcționează. Ce funcționează e să ai un partener la celălalt capăt al sălii care chiar trebuie să te audă ca să continue scena. Copilul care mormăia ajunge să fie auzit de la ultimul rând.

Îți spun cinstit: teatrul ajută, dar nu înlocuiește logopedul acolo unde e nevoie de unul. Sunt un aliat bun al lui, nu un înlocuitor. Ce facem noi e dicție, respirație și ritm, prin exerciții și jocuri, plus curajul de a vorbi în fața cuiva, care e adesea partea care lipsește după logoped. Dacă ai o recomandare de logoped, mergi la logoped și adu copilul și la atelier. Se completează.

Prin lucrurile care se cer la școală și nu se învață acasă. Să asculți o indicație până la capăt. Să aștepți rândul. Să vorbești când e rândul tău și să taci când nu e. Să stai concentrat pe o activitate care durează mai mult de cinci minute. Să lucrezi cu un copil pe care nu l-ai ales tu. Toate astea se antrenează la atelier prin joc, nu prin disciplină impusă, iar copilul intră în clasa pregătitoare cu ele deja formate.

Copilul simte tot, dar nu are cuvinte pentru ce simte, iar emoția fără nume iese prin plâns sau prin furie. E o problemă de vocabular emoțional, nu de caracter. Jocul teatral pune emoțiile pe masă și le dă nume: copilul joacă furia unui personaj, frica lui, rușinea lui, și în timp ce le joacă le și recunoaște. În sală e un adult care e și psiholog, nu doar trainer. Emoția puternică nu e oprită și nu e ignorată, e numită și lucrată. Acasă începe să spună sunt supărat pentru că, în loc să trântească ușa.

Pe scenă nu există răspuns greșit, deci frica nu are de ce să se agațe. Improvizația funcționează pe un principiu simplu: orice vine de la partener se acceptă și se duce mai departe. Nu ai voie să te oprești, deci nu ai ce corecta. Facem exerciții în care greșeala e parte din joc, nu abatere de la el, și în care ce iese prost devine amuzant pentru toată lumea, inclusiv pentru el. Copilul învață că se poate merge mai departe după o greșeală, iar asta se vede repede la teme și la teste.

Se joacă, dar cu un scop. O ședință are jocuri de încălzire și de grup, exerciții de atenție și de ascultare, improvizație pe situații simple, lucru pe o poveste, mișcare scenică și exerciții de voce. Nu stă în bancă niciun minut și nu învață replici pe de rost la vârsta asta. Grupa are maximum 12 copii, o ședință pe săptămână, cu un trainer format după metoda mea.

La Șoseaua Iancului 48, Parter, Sector 2, București, într-o sală cu scenă adevărată. Pentru vârsta asta avem unsprezece grupe, cele mai multe de pe site, în zile și la ore diferite, ca să se potrivească și cu școala, și cu restul programului. Prima ședință este gratuită, prin invitație, și valorează 150 de lei.