Mulți părinți leagă încrederea în sine de laude: „Ești grozav”, „Bravo, ai reușit din nou”. Nu e greșit, dar o construiește doar pe jumătate. Copiii prind încredere reală altfel: din momentele în care rezolvă ceva pe cont propriu, duc lucrul până la capăt și constată, fără ajutorul vreunui adult, că s-au descurcat.

Aici intră responsabilitățile — nu ca o pedeapsă sau o corvoadă, ci ca un exercițiu repetat de tipul „pot să fac și asta singur”.

De ce funcționează responsabilitatea, nu doar lauda

Lauda vine din afară și se stinge odată cu propoziția rostită. Responsabilitatea, în schimb, rămâne — copilul o cară cu el mai departe. Când are grijă, constant, de ceva anume — un animal, o plantă, propriul ghiozdan — nu mai e nevoie să-i spună nimeni că se descurcă bine. Vede și singur, de fiecare dată, când treaba e dusă la capăt.

De aceea copiii timizi au adesea mai mult de câștigat din responsabilități mici și concrete decât din laude repetate. Un copil care se ferește să vorbească în fața altora nu are neapărat nevoie de mai multă atenție — ci de dovezi mărunte că se descurcă singur.

Cum construiesc responsabilitățile încrederea în sine, de fapt

Mecanismul e mai simplu decât pare la prima vedere. Un copil ajutat mereu, chiar și atunci când n-ar avea nevoie, ajunge să creadă că nu se poate baza pe el însuși. Unul căruia i se dă o sarcină clară, pe măsura lui, și e lăsat s-o termine singur, învață exact pe dos — și o învață din propria experiență, nu din ce-i spune altcineva.

Iată un exemplu concret. Un băiețel de 8 ani, care abia scotea o vorbă în clasă, a primit acasă o sarcină fixă și mică: punea masa de seară, în fiecare miercuri. La început avea nevoie de ajutor la fiecare pas — după câteva săptămâni, nu mai avea deloc. Ce s-a schimbat n-a fost, la început, felul în care vorbea la școală (asta a venit mai târziu), ci felul în care povestea acasă despre miercurea lui, cu detalii și cu inițiativă. Încrederea adunată într-un colțișor mic din viața lui s-a mutat, treptat, și în celelalte.

Ce responsabilități funcționează, în funcție de vârstă

La 5-7 ani, responsabilitatea funcționează dacă e simplă și vizibilă: strânsul jucăriilor, udatul unei plante, pusul hainelor murdare în coș. Nu contează cât de „utilă” pare sarcina — contează că e a lui, doar a lui.

La 8-10 ani, copiii pot duce sarcini cu mai mulți pași: ghiozdanul pregătit din seara dinainte, hrănitul animalului din casă, un rol fix la masă. Tot aici se schimbă și comunicarea părinte-copil — discuția nu mai sună doar a „ai făcut tema?”, ci și a „cum a mers azi cu planta ta?”.

La 11-13 ani, responsabilitățile pot include organizarea propriului timp și un buget de buzunar, oricât de mic. E vârsta la care independența începe să cântărească de-adevăratelea: copilul nu mai e doar supravegheat, ci lăsat să decidă — și să greșească — pe cont propriu.

La adolescenți, responsabilitatea care contează nu mai e casnică, ci socială: un eveniment mic, un proiect de grup, un job part-time. Miza s-a mutat de la „a face o sarcină” la a răspunde, în fața altcuiva, pentru un rezultat.

Trei semne că ai ales sarcina potrivită

Nu orice sarcină construiește încredere în sine — unele sunt prea grele și aduc frustrare, altele prea vagi pentru ca un copil să simtă că a reușit ceva anume. O sarcină bine aleasă are trei semne: copilul o duce la capăt fără ajutor constant, rezultatul se vede pentru el, și are voie s-o strice fără ca cineva să intervină imediat. Dacă lipsește vreunul dintre ele, responsabilitatea rămâne, de fapt, tot a adultului.

Când sarcina nu prinde din prima

Se întâmplă des, mai ales dacă până acum lucrurile s-au făcut pentru copil. Nici certatul, nici preluarea sarcinii „ca să fie gata mai repede” nu ajută — amândouă strică exact ce voiai să construiești. Ce funcționează e să reduci sarcina la ceva foarte mic, aproape imposibil de ratat, și abia după ce reușește acolo, să urci ștacheta. Băiatul cu masa de miercuri, de pildă, a început doar cu pusul furculițelor pe masă — restul a venit pe urmă.

Ce legătură are teatrul cu această formă de responsabilitate?

Responsabilitatea nu se exersează doar acasă.

Într-un grup, copilul vede repede că acțiunile lui îi afectează și pe ceilalți. Dacă își asumă un rol, colegii se bazează pe el. Dacă nu e atent, exercițiul se poate bloca. Dacă își face partea, grupul merge mai departe.

Teatrul oferă multe situații de acest fel, într-un cadru sigur în care copiii pot exersa fără ca fiecare greșeală să devină o dramă.

La cursul de dezvoltare personală prin teatru de la SAM, copiii exersează să își asume un rol, să asculte, să aștepte momentul potrivit, să comunice cu ceilalți și să ducă un exercițiu până la capăt.

Pentru unii copii — mai ales cei cărora le trebuie timp ca să se simtă confortabil într-un grup — astfel de experiențe pot completa ce învață acasă.

Cei care vor să meargă mai departe pe direcția asta pot continua cu cursul de actorie pentru copii, unde asumarea unui rol și lucrul alături de ceilalți devin parte dintr-un proces mai amplu.

Despre autor: Mădălina Mărcuș este psiholog, pedagog teatral și fondatoarea atelierelor de teatru și dezvoltare personală pentru copii și adolescenți din București. Lucrează săptămânal cu copii de la 3 la 18 ani, folosind teatrul ca instrument de curaj, comunicare și încredere. Despre Mădălina · Vezi cursurile

Întrebări frecvente