Copilul știe răspunsul, dar nu ridică mâna. Cum se construiește curajul de a vorbi în fața celorlalți

Știe lecția. A repetat-o cu o seară înainte, a răspuns corect acasă și poate chiar a încercat să i-o explice fratelui mai mic. Totuși, când ajunge în clasă și ar trebui să ridice mâna, preferă să rămână tăcut.

Nu fiindcă nu cunoaște răspunsul. În clipa aceea apare altceva: frica de a greși în fața colegilor, impresia că toate privirile sunt îndreptate spre el și gândul că o greșeală ar putea deveni motiv de râs.

Pentru mulți părinți, diferența aceasta pare greu de explicat. Acasă copilul vorbește fără rețineri, are opinii și uneori le susține cu multă hotărâre. La școală, însă, în fața grupului, se retrage. Nu este o contradicție, ci un indiciu că exprimarea în fața celorlalți este o abilitate distinctă de cunoaștere și, ca orice abilitate, se formează prin practică.

De ce e atât de greu pentru un copil să vorbească în fața unui grup

Să știi un răspuns este una. Să îl spui cu voce tare, în fața colegilor și sub privirile tuturor, este cu totul diferit. În acea clipă, copilul nu se ocupă doar de informația pe care o are. Trebuie să gestioneze și emoția: teama de judecată, grija că o greșeală va fi remarcată și senzația neplăcută de a ajunge, dintr-odată, în centrul atenției.

Pentru un copil mai retras, emoțiile acestea pot deveni copleșitoare tocmai în clipa în care trebuie să vorbească. Nu este vorba despre lipsa ideilor, ci despre faptul că exprimarea în fața unui grup poate părea, pentru el, riscantă, apăsătoare și mult mai greu de gestionat decât pare din exterior.

Curajul nu se naște. Se exersează.

Ideea importantă pentru orice părinte este aceasta: curajul de a vorbi în public nu este o calitate fixă, prezentă la unii copii și absentă la alții. Este o abilitate care se dezvoltă treptat, prin repetiție și într-un mediu sigur, în care o greșeală nu vine cu urmări serioase.

Un copil nu capătă încredere doar pentru că aude „nu-ți fie frică” sau „poți să faci asta”. Încrederea apare după ce încearcă de mai multe ori, într-un spațiu în care greșeala este văzută ca o etapă normală, nu ca un motiv de rușine. Aici poate avea un rol util un curs de actorie pentru copii.

Ce înseamnă, de fapt, teatrul pentru un copil

Un curs de actorie pentru copii nu are ca obiectiv obligatoriu „să facem din copil un actor”. Mai important este să exerseze, iar și iar, într-un cadru sigur: să fie privit, să vorbească, să improvizeze, să îi fie ascultată ideea, să uite o replică și să meargă mai departe. Învață astfel că nu trebuie ca totul să iasă perfect pentru ca experiența să fie una bună.

La cursurile de actorie pentru copii, greșeala nu este ceva ce trebuie ascuns. Ea face parte din exercițiu. Dacă un copil uită o replică, nu este „scos din joc”; continuă, improvizează și caută o variantă. Repetarea acestui scenariu — să greșească, să continue și să vadă că este în regulă — poate fi exact experiența care îi lipsește când trebuie să ridice mâna la școală.

Prin exercițiile de actorie pentru copii — jocuri de rol, improvizație, lucru în perechi și în grup — copilul capătă ocazii repetate de a fi în centrul atenției fără ca miza să fie una reală. Poate juca un personaj curajos chiar dacă el, în viața lui, e mai retras. Și, cu timpul, o parte din curajul personajului rămâne și la el.

Cum arată, de fapt, progresul

Nu te aștepta la o transformare bruscă, de la „nu ridică mâna niciodată” la „vorbește tot timpul”. Progresul, la un copil timid, arată de obicei altfel: mai mic, mai lent, dar la fel de real.

Poate răspunde mai întâi doar atunci când este întrebat direct, fără să se ofere singur. Poate vorbi cu mai multă ușurință într-un grup restrâns, înainte de a încerca același lucru în fața unei clase întregi. Poate greși și să revină mai repede, fără să rămână blocat până la finalul orei. Aceste schimbări sunt relevante, nu o transformare bruscă într-un copil foarte sigur pe el.

Ce pot face părinții

Dacă te-ai regăsit în întrebarea „copil timid, ce fac?”, primul pas nu este să îl convingi că frica lui nu are motiv. De cele mai multe ori, un astfel de mesaj, chiar spus cu intenții bune, nu rezolvă problema. Mai util este să îi creezi situații reale și repetate în care să exerseze exact ceea ce îi este greu.

O bună comunicare părinte-copil ajută aici: nu prin a-l presa să vorbească mai mult, ci prin a-i asculta emoțiile fără să le minimalizezi. „Mi-e teamă să răspund la ora de română” e o informație valoroasă, nu ceva de trecut cu vederea.

Dacă ești în căutare de activități pentru copii timizi, caută contexte în care copilul nu este obligat să fie perfect de la început și în care greșeala este o parte firească a procesului. În această situație, dezvoltarea personală prin teatru poate fi mai potrivită decât o activitate construită exclusiv în jurul performanței.

Nu e vorba despre a găsi o soluție magică. E vorba despre a oferi copilului un spațiu unde poate exersa, constant, ceva ce școala singură rareori are timp să acopere: curajul de a vorbi atunci când știe răspunsul.

Despre autor: Mădălina Mărcuș este psiholog, pedagog teatral și fondatoarea atelierelor de teatru și dezvoltare personală pentru copii și adolescenți din București. Lucrează săptămânal cu copii de la 3 la 18 ani, folosind teatrul ca instrument de curaj, comunicare și încredere. Despre Mădălina · Vezi cursurile

Întrebări frecvente

*Imagini preluate de pe www.pexels.com și din arhiva SAM.